Te trezeşti al naibii de
scârbit deja, ştii că unde vei merge e un loc infernal. Un loc unde cu greu
rezişti printre reguli insuportabile impuse de oameni, oameni de care te-ai
săturat cu mult timp în urmă. Oameni care ţi-au arătat ura, prostia,
nechibzuinţa, iresponsabilitatea, urâţenia, răutatea; mereu te întrebi de unde
atâtea sentimente şi trăsături ipocrite, de unde atât haos, până când realizezi
că chiar tu produci alt haos. Până când realizezi că trăim într-un ciclu,
un sistem; convieţuim, suntem naivi şi ne lăsăm influenţaţi materia pură din
naştere de ce ne înveleşte. Şi tu ajungi la rândul tău să urăşti din prostie,
să nechibzuieşti din iresponsabilitate, să te urâţeşti din răutate. Iar cei din
juru-ţi devin şi ei frustraţi de nimicurile tale. I-ai ajutat să intre si ei în
cercul vicios; să fie un paradox arogant din inconştienţă; să fie atinşi de ura
ta primită tot de la alţii, s-o păstreze şi s-o arunce mai departe. Dacă de la
primele ore ale zilei ai devenit cauza multor nefericiri, frici, dacă de
dimineaţă îi urmezi pe cei căzuţi sub jug şi dai prost exemplu lumii, câte
lucruri odioase faci întreaga viaţă? Câtă vină din întuneriul lumii constitui?
Ce fel de viaţă duci? Parazită.
Împreună, o turmă de
vieţuitori… vieţuitori, noi: eu, tu… ei, ceilalţi. Vieţuitori care şi-au închis
sufletul între complexe în lanţuri: mergem în aceleaşi locuri, facem aceleaşi
lucruri, înconjuraţi numai de aceeaşi oameni, ne înrădăcinăm în aceeaşi bani,
vorbim, gândim aceleaşi. Totu-i monoton. Banal. Dezgustător. Ne-am pierdut în
rutinele scârboase în care ne-am prins inconştient. Nu ne mai găsim. Am uitat
cine suntem, de unde venim, de ce, spre ce aspirăm. În schimb, adunăm şi ţinem
minte aceleaşi temeri, răutăţi, tristeţi… care fără să vrem ne limitează. Nu ne
mai dezvoltăm, stăm pierduţi în abisul uitării undeva în subconştient. Nu mai
urcăm spre “mai mult” căci am ajuns patetici. Plutim într-un nimic şi nu ne mai
putem ridica din apa moartă. Ne-am făcut-o cu mâna noastra de-a lungul
secolelor. Din comoditate. Din gândul că mai sunt şi alţii, că are cine să
rezolve lucrurile. De ce să fii tu prostul care să fie altfel?… Pentru că
eşti mizerabil. Nu eşti tu, eşti o parte dintr-o manipulare. Vrei o lume mai
bună, însă tu nu faci parte din ea. Te-ai lăsat influenţat, faci aceleaşi
lucruri ca ceilalţi, dar totuşi ai aşteptări nesimţite de la alţii. Crezi că ţi
se cuvine ceva pentru care nu ai făcut nimic?
__
Doreşte-ţi schimbarea, însă fii
tu primul schimbat. Oferă numai ce vrei să primeşti. Diferenţiază-te. Nu mai
sta la coada absurda pentru fericirea falsă, ci lasă-te să fii un fericit… pur
şi simplu. Chiar cu nimic, căci insăşi lumea e făcută din nimic. Dezvoltă-te.
Ieşi din schema desenată de societate. Rupe monotonul. Distruge frica
neconstructivă şi nu o mai lăsa să te înhibe. Lasă-ţi sufletul să respire.
Gândeşte. Îndoieşte-te. Fii liber. Permite-ţi. Construieşte-te, slefuieşte-te,
dărâmă-te, schimbă-te iar, caută-ţi echilibrul cercetând. Depune efort. Apoi
acceptă-te. Nu exagera, dar iubeşte-te, pentru că până la sfârşitul zilei eşti
tot ce ai. Tu cu tine. Fii într-o continuă mişcare spirituală; nu renunţa.
Până când înnebuneşti. Căci
deja te stărui să depăşeşti condiţia umană, însetat de cât mai mult. Dar oare
cât de mult putem duce? Căci pâna la urma urmei nu vom şti niciodată dacă am
atins apogeul cunoaşterii lumii sau cunoaşterii sinelui. Asta căutam toată
viaţa: punctul maxim, înţelegerea absolută a întregului absolut, echilibrul
interior pur şi imperfect. Poate ar trebui să ne mulţumim la un moment dat şi
cu puţinul. Dar cât înseamnă puţin şi cum îl definim? Unde mă opresc în drumul
meu, încât să nu mă zbucium la nesfârşit? Totul e o întrebare şi un nimic e
totul…
Atâtea întrebări. Iar ne-am
pierdut în gânduri. Prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri. Unde le
găsim? Altă întrebare… Poate suntem meniţi doar să chestionăm. Greşesc?
Altă întrebare. Şi întrebarea? ce e? Totul. Sigur? Nu. Ce?
